primul zbor...

          Din momentul în care a apărut pe pământ, ființa umană a năzuit spre evoluția personală. Și atunci când a simțit că nu i-a mai rămas nimic de cucerit pe pământ și-a îndreptat ochii spre cer, dorindu-și să evadeze din spațiul terestru devenit acum limitat pentru el, spre spațiul ceresc, infinit. De câte ori nu ne-am dorit să ne crească aripi, pentru a evada din cotidian, din obișnuit, și să ne luăm avânt spre cer pentru a descoperi o noua perspectivă și de ce nu un nou început?
         Aș  spune minciuni dacă nu aș recunoaște că am visat și eu la momentul când am să fiu deasupra tuturor, momentul când am să capăt o noua perspectivă asupra lumii, momentul când am să pășesc spre infinit și momentul mult visat, așteptat cu cantitate egală de optimism și pesimism, nu a întârziat să apară. Dacă te oprești măcar o clipă să interiorizezi grandoarea văzută din înălțimi realizezi că trebuie să fim cu adevărat speciali de ni s-a oferit șansa de a fi mai sus ca ființele văzduhului. Realizăm că gândirea umană nu și-a atins încă limitele cunoașterii, dezvoltării.
        Să ne îndreptăm așadar privirea către infinit și să profităm din plin de darul ce ni s-a oferit. Să ne dorim mereu să fim mai buni, mai sus, mai deschiși, mai clari, mai sinceri, mai dornici de împlinire, mai veseli, mai senini.